Bucuresti, mandria tarii

Sunt sigur că peste 95% dintre dumneavoastră au sesizat ironia titlului fără convenţionalele ghilimele. Vorbim de un oraş care concentrează o cincime din bogăţia totală a ţării, însă stă de 20 de ani pe loc, indiferent de politicienii care l-au administrat vremelnic.
Inima oraşului, Cetatea Veche construită de Vlad Țepes în secolul al XV-lea, zace ca o ruină prăfuită, între bordurile de beton ale Bucureştiului optzecist şi Hanul lui Manuc în ruine. „Ministerul Culturii nu are bani de restaurare“, îmi spune un angajat – ministrul Kelemen Hunor sunt convins că nu poate dormi noaptea din această pricină. Între han şi cetate, un drum nămolit – o parte neterminată a Centrului Vechi, cel a cărui restaurare se derulează de zece ani conform dictonului atât de românesc: „încet, încetişor, pe loc sau deloc“. Bani au curs cu nemiluita, din credite BERD. La capitolul infrastructură, Bucureştiul este singura capitală europeană unde nu poţi lua metroul din centru până la aeroport – planurile pentru viitorul tronson sunt încă negociate cu japonezii, care ne împrumută (JBIC). Nu există o unică autoritate metropolitană de transport, deci trenurile de metrou nu sunt coordonate cu autobuzele şi tramvaiele. Inaugurarea pasajului Basarab după zece ani de eforturi şi un sfert de miliard de euro cheltuiţi nu mă încântă. Mă frământă mai degrabă faptul că sistemul integrat de trafic al Bucureştiului este o glumă bună în comparaţie cu cel de la Londra, de exemplu. Iar stârpirea aglomeraţiei infernale ne-ar costa mai puţin de 100 de milioane de euro. La capitolul „verdeaţă“, avem două sectoare (2 şi 5) cu mai puţină verdeaţă decât jumătate din minimul cerut de Uniunea Europeană pe cap de locuitor: 26 de metri până în 2013. Problema ar putea-o rezolva însă următorul recensământ, constatând că a scăzut numărul de bucureşteni, sub cei aproximativ 1,9 milioane de oameni actuali – adică locul 211 în lume. În ultimii ani am avut, succesiv, tentativa de demolare a Parcului Bordei, ciopârţirea Pădurii de la Băneasa şi nenumărate atacuri asupra parcurilor mici – transformate când în parcări, când în blocuri de birouri. Cele spuse mai sus nu înseamnă că sunt necesare neapărat 2,8 milioane de euro pentru panseluţe şi alte verdeţuri în sectorul 3 sau cele 23 de milioane pentru înverzirea Dâmboviţei cu jardiniere plutitoare, conform dorinţei primarului Oprescu. La capitolul pieţe, avem o com-bi¬naţie de tunuri majore în „parte¬neriat-public privat“, intermediari veroşi şi fugărirea producătorilor autentici. La capitolul case restaurate, nici măcar nu am ce să spun – nişte inimoşi se chinuie cu campania „Salvaţi Bucureştiul“. La capitolul câini vagabonzi, există 10.000 de bucureşteni muşcaţi anual şi două decese înregistrate deja, iar legea nu mai trece de Parlament. La capitolul urbanism, avem o varză cu carne şi un zgârie nori lângă Catedrala Sfântul Iosif. Ce contează, însă? Să vezi la anul lauda de sine a primarilor, în prag de alegeri! Vei avea senzaţia că Bucureştiul e Viena şi toţi românii ar trebui să se mute aici!