Cinci momente de colecţie din Epoca de Aur, epocă ce continuă şi acum

Am asistat stupefiat la o îngrozitoare lipsă de context în prezentarea congresului PSD. Chiar cei mai incisivi jurnalişti nu au avut o idee mai bună decât să intervieveze dudui din Olt şi Teleorman sau tineri scuipători de aberaţii, dacă nu şi de seminţe de pe la “tineret”. S-au făcut mișto-uri însă cu puţine excepţii nu s-a pus punctul pe i. Însemnătatea şi contextul Sălii Palatului, continuitatea de idei incredibilă a orândurii socialiste, lipsa opoziţiei în faţa liderului suprem care domină complet partidul şi atitudinea tovărăşească ce se prelungeşte şi astăzi. Dacă aveaţi impresia că am depăşit perioada Epocii de Aur prin ciuruirea unui bătrân şi a odioasei lui consoarte într-o cazarmă militară din Târgovişte, v-aţi înşelat amarnic.
Sala Palatului, cea clădită în vremea lui Gheorghiu-Dej pe amplasamentul reşedinţei regale “Casa Nouă” unde a fost arestat Antonescu pe 23 August 1944 este gazda celor mai multe dintre episoadele povestite mai jos.
Episodul 1– Răscoala lui Constantin Pârvulescu împotriva “dictatorului” Ceauşescu (Congresul XII, 1979)
Tinerii îşi amintesc mai puţin, dar pentru cei mai în vârstă opoziţia lui Pârvulescu la alegerea lui Ceauşescu a căpătat în Epoca de Aur proporţii greu de imaginat. Se discuta şuşotit despre curajul bătrânului marxist (militant şi el pentru un regim odios, să nu ne amăgim), dar e important de spus că şi în vremea maximei terori, când oamenii erau luaţi din stradă s-a găsit un om care să ţină piept, să nu fie de acord cu “dictatorul” care tocmai acapara puterea supremă în partid şi în stat, cu efectele cunoscute ulterior. Sala Palatului era gazda obișnuită a Congreselor.
„Tovarăşul Ceauşescu şi-a permis ca să pregătească încă înainte de congres şi în tot timpul congresului şi la conferinţe care să fie reales. Este fără precedent, tovarăşi, în istoria partidului nostru şi în istoria partidelor comuniste. De ce Ceauşescu se sustrage….? Pentru că Ceauşescu se sustrage controlului partidului….Tovarăşi, eu nu votez pentru ca să îl realeg pe Ceauşescu în conducerea partidului”. Niciun tovarăş din 2018 nu a avut curajul unui Pârvulescu.
Ceauşescu a răspuns iritat la maximum cu următoarele cuvinte: “Este într-adevăr o dovadă a democraţiei şi a timpurilor noi în partidul nostru că Pârvulescu poate spune orice provocări (…)”. Evident democraţia înţeleasă de socialişti era o aiureală completă, însă vă rog să reţineţi noţiunea de democraţie, pentru că o vom discuta aşa cum a fost ea prezentată în 2018, vorba lui Cristian Tudor Popescu, la al XV-lea Congres.

Episodul 2 (2005) – Ion Iliescu şi monumentala gafă “Îi dau cuvântul tovarăşului Năstase”

Tot la Sala Palatului, Iliescu face o gafă istorică pe care nu are cum să o repare, în ciuda reacţiei rapide, va trăi în legendă. Nu ţine scuza încercată de Iliescu – anume că acest termen se foloseşte în Internaţionala Socialistă. Ecoul istoriei era limpede, în acelaşi loc în care aveau loc congresele Partidului Comunist Român, Iliescu revine la esenţa lui, deşi trecuseră deja 15 ani de la Revoluţie. Pentru curioşi, detaliile sunt aici, păstrate în arhiva Hotnews:
https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1606213-ion-iliescu-dau-cuvintul-tovarasului-nastase.htm

Episodul 3 (2013) – Primirea triumfală la Congres a tovarăşului Adrian Năstase

Nu a mai contat puşcăria, condamnările, nu a mai contat nimic, marea masă PSD-istă era în extaz, Sala Palatului în aplauze frenetice. Năstase este primit cu urale de 5.000 de oameni, nu s-a auzit nicio voce potrivnică, iar fostul premier era încântat de căldura tovărăşească, de unanimitatea absolută. Desigur, tot 5.000 de oameni se ridicaseră în picioare decenii mai devreme pentru a-i întrerupe discursul lui Pârvulescu şi a-l aclama pe Ceauşescu, liderul absolut. Observaţi motivul cu “aburirea privirii” liderului, această aburire a privirii care însoţeşte “domnia” oricărui autocrat oriunde în lume, acea nesocotire a celor simplii care sfârşeşte mereu în eroare sau, mai rău, în tragedie. Fostul premier spunea aşa:
„M-am bucurat să reîntâlnesc vechi prieteni sau colegi din toată ţara. M-a impresionat enorm primirea care mi-a fost făcută. În momentul în care, întorcându-mă spre sală, am văzut cum se ridică în picioare, în valuri, cei 5000 de colegi, pentru a mă aplauda, am simţit că mi se abureşte privirea şi am simţit cum o mare căldură mă cuprinde.”

Episodul 4 (2014) – Victor Ponta şi lansarea nord-coreeană de pe Stadionul Naţional
Producătorii din spatele show-ului au fost nişte consultanţi americani, dar ce a ieşit a fost un spectacol mai degrabă nord-corean, de această dată nu au mai fost consideraţi suficienţi 5.000 de aplaudaci motiv pentru care s-a umplut un întreg Stadion Naţional.
Vă mai amintiţi, era etapa cu “Mândrii că suntem români”, eşuată apoi într-un slogan mai simplu: “Vom spune acelaşi trei cuvinte, Victor Ponta preşedinte”. Unanimitatea maselor, unamitatea tuturor premierilor socialişti proiectaţi pe ecranul Congresului, unanimitatea însufleţirii celor prezenţi. Avei mai jos un rezumat, marca Vlad Petri. Din nou, nimeni care să se opună, “democraţia” funcţionează pe post de unanimitate, dl Dragnea funcţionând atunci pe post de maestru de ceremonie, astăzi denunţat de cel pe care îl lăuda atât de vârtos acum doar patru ani.

Episodul 5 (2018) – Niciun tovarăş nu votează împotriva preşedintelui Dragnea
PSD-ul a reuşit de la Revoluţie să aibă în Congrese un vot în care nu era unanimitate şi se găseau cel puţin nişte nemulţumiţi pe la colţuri care să dărâme ideea de unanimitate, atât de dragă tovarăşilor. Această iluzie a fost spulberată rapid şi brutal în 2018. Congresul al XII-lea al Partidului Comunist Român şi Ceauşescu însuşi i-au dat cuvântul lui Pârvulescu, deşi el era prevenit cu privire la ce avea să urmeze.

În 2018, prevenit, dl Dragnea nu a mai dat cuvântul dnei Andronescu şi dlui Bănicioiu, deci nu mai ştim cine cui avea să îi dea voturile, nici nu mai contează. Altminteri pentru toate posturile de vicepreşedinţi au fost candidaturi unice (cu o singură excepţie care implică un fost şef al Comisiei SRI), te şi miri ce au votat democratic tovarăşii, puteau să fie unii care alergau singuri pe un culoar şi ieşeau pe locul doi? Ecaterina Andronescu a spus aşa în faţa camerelor, pentru că în Congres nu a avut cum să vorbească: „Mi s-a părut absolut umilitor ca după 22 de ani de activitate în PSD să fiu în situaţia să cer cu mâna întinsă să mi se accepte candidatura”. Pârvulescu ceruse să i se accepte alocuţiunea în faţa Congresului, mereu tovarăşii în dispută cu conducerea centrală trebuie să ceară permisiunea pentru câte ceva. Aşa e în „democraţie”, probabil în „democraţia originală” pe care ne-o tot promitea dl. Iliescu.

Însă care e esenţa? Aproape toată presa a fost răvăşită de răpitoarea apariţie a junei tovarăşe de viaţă a Liderului Suprem şi a cam uitat să facă analiza de discurs. Nu am văzut nici măcar Coaliţia pentru Familie care să spună ceva. Analizele de după congres nu au remarcat un lucru esenţial, dispariția aproape a cuvântului „democraţie”, pomenit doar de câteva ori, în contexte mai degrabă negative:
„instituţii şi oameni care se substituie democraţiei”, „recuperearea esenţei democratice a societăţii”(…) Dezvăluirile apărute au arătat modul ilegal și nelegitim prin care instituții nedemocratice s-au substituit celor democratice” (….) „În paralel, PSD va iniția procesul de reașezare constituțională și funcțională a instituțiilor nedemocratice care și-au uitat rostul și locul în societate”. Adică ceva infinit mai prost decât documente de genul Un Viitor pentru România scoase prin anii ‘90.

Finalul este tot cu democraţia, în gândirea mirobolantă a noului preşedinte executiv PSD. Cea care funcţionează şi pe post de prim ministru nominal explică jurnaliştilor cum candidaturile unice sunt de fapt democratice, probabil cu gândul la China care l-a făcut preşedinte pe viaţă pe Xi Jinping, China cu care dna Dăncilă urma să anunţe un comitet special de înfrăţire, în prima declaraţie de după Congres.
„Votul este democratic (….) Nici eu nu am câștigat mereu când am concurat, deci nu depinde de mine sau de altceva, depinde de valul de încredere pe care l-am generat în rândul colegilor și colegelor, toți suntem oameni vechi,”

Mă întreb ce înseamnă democraţia pentru aceşti oameni. Democraţia internă de partid, libertatea cuvântului, democraţia în societatea românească, în general. Concluzia amară pe care o trag este că termenul este foarte apropiat de ceea ce înţelegea Ceauşescu prin democraţie, în citatul din primul episod mai sus. Mă doare să văd că România anului 2018 poate semăna cu România anului 1979. Ba mai mult, nu se mai găseşte nici măcar un singur om care să ţină un discurs fulminant împotriva Liderului Maxim. Noapte bună PSD, noapte bună România!