Cum strangulam societatea civila

România este, în parte, patria criminalilor zglobii şi drăgălaşi care zburdă liber, „strangulând” contribuabilii pe care îi întâlnesc în cale.

Sunt nişte criminali mai speciali – înarmaţi cu ştampile, nu cu pistoale, cu avize şi nu cu pumnale. Pentru serviciile lor, criminalii sunt plătiţi de victime, din buzunar.

Ghişeul 4, Trezoreria Sectorului 2, Bucureşti. O doamnă megaplictisită, proaspăt ieşită dintr-o altercaţie verbală explozivă, mi se adresează cu un imens sictir: „Mdeah, ce doriţi?”. „Doamnă, fiţi amabilă, vă rog, am nevoie să plătesc o taxă Ministerului Justiţiei, pentru înfiinţarea unei asociaţii”. Sunt îndrumat la etajul doi, ghişeul 14. După jumătate de oră, discut cu a doua persoană. Nu e cea bună, sunt îndrumat spre juristă (ghişeul 16). Ea spune că „a mai auzit de o astfel de problemă”, însă „nu poate să mă ajute”, taxa trebuie plătită la poştă, pentru că „aşa este obiceiul aici la noi, în sectorul 2, deşi am auzit că la alte sectoare se poate plăti”. Observaţi că a plăti statul din propriul buzunar este, de fapt, un ajutor pe care statul ţi-l oferă. În plus, funcţionarul „mai aude” şi el câte ceva, precum precupeţele la piaţă. La poştă, un alt funcţionar se uită precum birocratul de la Trezorerie la asociaţia nouă, clipind mărunt şi scărpinându-se în ceafă.

Ajung gâfâind, la 14.10, la Ministerul Justiţiei să întreb din nou ce şi cum, înarmat cu legea în mână şi cu un îndrumar ONG. Cum era într-o vineri, mi se spune să revin luni, programul se terminase la ora 14.00. Luni, sunt reîndrumat la Trezoreria Sectorului 5, care reuşeşte să facă ceea ce nu a putut Trezoreria Sectorului 2. Înapoi la minister, depun două cereri, mi se dă un singur număr de înregistrare – doamna de la registratură îmi spune că „se face economie la hârtie”. Revin peste 6 zile, timp pentru unicul angajat care se ocupă de procedură să printeze din calculator o foaie A4 – obligatoriu contrasemnată de un şef serviciu. Pentru a recupera foaia aştept două ore. Le propun celor care stau la coadă o listă, pentru a ajuta angajata. Angajata rupe violent hârtia care i-a fost înmânată, ţipă ca din gură de şarpe, scuipă venin, somează isteric pe toată lumea să iasă afară din birou. Intervine şi paznicul jandarm cu un argument de un milion de dolari: „La dumneavoastră acasă fiecare face ce vrea? Vă rugăm frumos, aici este la fel, este biroul doamnei”. Biroul era, aşadar, în viziunea lui Garcea, similar cu casa doamnei în care ea taie, ea spânzură – deşi noi ne aflam în Ministerul Justiţiei, o instituţie publică.

Unde mai pui că în cazul în care vrei sa înfiinţezi o fundaţie caritabilă, o lege tembelă te obligă să scoţi minimum 67.000 lei din portofel? Cu 50.000 lei nu poţi, legea te împiedică. Cui îi pasă de beneficiarii arşi, de năpăstuiţii din azilele de bătrâni, de copiii cu HIV? În plus, există cazuri când s-au cerut şpăgi pentru autorizaţii de construcţie inclusiv fundaţiilor străine. Ştampilele, chichiţele, plimbările s-au repetat de 45.000 de ori pentru asociaţii şi de aproape 20.000 de ori pentru fundaţii – acesta este numărul total al instituţiilor botezate sforăitor „societatea civilă”. În vestul Europei, celor care îşi doresc înfiinţarea unui ONG li se pun la dispoziţie informaţii detaliate într-o broşură tipărită de autorităţi, iar procedura efectivă durează maximum câteva zile, în loc de o lună, în cazul României. Ghişeul unic este o banalitate funcţională prin care se poate evita purtarea contribuabilului de la Ana la Caiafa. La noi, consumăm de pomană timpul magistraţilor şi insultăm zdravăn nişte contribuabili bine intenţionaţi. Statul se dovedeşte, şi în acest domeniu, un încurcă-lume şocant şi cinic.

Şi ce dacă? De ce e important? Pentru că soarta unei ţări, pe termen lung, depinde de societatea civilă mai mult decât depinde de Băsescu, Boc, arestarea vameşilor, alegerile din 2012 sau de bizonul birocratic ce vieţuieşte în spaţiul carpato-danubiano-pontic.