Despre demnitate si alte valori, in Europa

In Europa in care cica ne-am integrat, exista cateva valori fundamentale, cumva echivalentul mancatului la masa cu furculita si al spalatului pe dinti. Daca nu le ai, esti acceptat, insa precum o ruda indepartata pe care o pui in coltul mesei si o feresti de prieteni si cunoscuti– e neam cu tine, n-ai ce sa-I faci, dar totusi… Il ajuti, ii dai bani daca trebuie, dar speri totusi sa ajunga la stadiul in care sa ii asezi la masa in rand cu ceilalti,in sufragerie, fara sa iti fie rusine, sa nu fii nevoit sa il inghesui sa manance pe bufetul din bucatarie, dupa ce te-ai asigurat ca s-a spalat pe maini. Sa luam aceste valori pe rand: demnitate, integritate, democratie, domnia legii, separatia puterilor in stat. Bastinasul roman din parlament (ba chiar si niste europarlamentari), baltitorul in mlastina politicii romanesti, damboviteanul, crocodilul de balta balcanic si alte lighioane similare autohtone au o cu totul alta intelegere a acestor concepte decat eurocratii cu manecute, murati in reglementari si regulamente europene, avand in spate si cultura propriilor natiuni. Aceleasi cuvinte, alte concepte.
Fac diferenta clara intre omul politic tipic, cel care nu a trait in Europa dincolo de o excursie de shopping la Paris si Milano, cu sotia sau amanta, cel care nu i-a patruns valorile si anumite varfuri ale intelectualitatii Romaniei, din tara si din diaspora, care nu doar patrund aceste valori, dar au devenit chiar ei modele de urmat, in societatile respective. Sa ne gandim doar la Sir George Iacobescu, CEO al Canary Wharf, centrul financiar londonez, romanul decorat de Regina Elisabeta a II-a. Cu alte cuvinte, nu spun ca nu exista romani care au priceput miezul valorilor europene, spun doar ca ei nu sunt nici pe departe majoritari in lumea politica romaneasca.
Demnitate pentru un politician roman, din pacate, ( in special in contextul televiziunilor de stiri), este “sa nu te lasi calcat in picioare”. Adica in mod superficial, sa ai cuvintele la tine, sa “le-o zici”, sa nu care cumva sa iesi “sifonat”. Sa spui mereu la plezneala ceva incat sa ramana romanu’ benoclandu-se in televizor “mama, da’ ce a mai zis-o Basescu/Iliescu/Ponta”. La limita groteasca, demnitatea poate fi pervertita intr-o notiune infantila, tafnoasa, ceva a la Gigi Becali – sa nu care cumva sa rada Pora sau Tatoiu de el, iar daca o fac, sa gaseasca rapid un invectiv sa le inchida gura. Daca nu, este in postura in care “si-a furat-o” iar ceilalti “i-au zis-o”. Structura exhibarii unei astfel de “demnitati” este precum o casa de chirpici – arata a constructie, dar nu are o temelie solida. Demnitatea unui Corneliu Coposu – acea sira a spinarii dreapta, in ciuda puscariei, in ciuda odiosului mod in care a fost tratat in anii ’90, demnitatea unui Ion Ratiu care le tinea minerilor invadatori lectii de democratie in Parlament, avand in spate lupta de 40 de ani cu regimul comunist, acel tip de demnitate se poate gasi din ce in ce mai rar in politica romaneasca. Un licar din acea demnitate darza, de esenta tare, o demnitate in care compromisul, diluarea si uitarea nu isi au locul am mai intalnit recent doar la Herta Muller. Stiu de pilda romani care considera ca “tarcovnicul” Adrian Severin mai are niste urme de demnitate si nu si-a pierdut-o cu totul, ei considera chiar ca el ar putea “reveni”.
. Demnitatea unui lord nu se castiga niciodata cu un Maybach sau cu o vorba “desteapta” – cel mai adesea se castiga prin tacere si expertiza recunoscuta in domeniu. Demnitatea se castiga printr-o reputatie sociala construita minutios, in conditiile in care orice incalcari etice, oricat de marunte, sunt pedepsite prin “pierderea onorabilitatii”, cea mai dura pedeapsa sociala posibila intr-un loc in care aceasta valoare inseamna ceva. Demnitatea pentru un britanic, un francez sau un neamt este o chestiune de vita nobila, de crestere organica, extrasa din traditii ce vin din negura timpurilor, din sute de ani de constructie. Demnitatea se extrage in politica britanica din secole de traditie si din principii irevocabile, predate din scoala copiilor din clasa mijlocie, care, dupa ce trec pe la Oxford si Cambridge, vor fi indrumati spre diplomatie si Bruxelles, pentru a se intalni acolo cu bastinasii nostri. Demnitatea se extrage din munca trudnica, din crestere economica, din prosperitate. La francezi, demnitatea nationala se extrage din Pantheon, din secole de istorie, dintr-un trecut glorios. Nu compenseaza in niciun fel toti acesti oameni, cum pare a fi cu natiunea romana, un sentiment de inferioritate perpetua, autoindus de multe ori. Demnitatea nu e doar a nu fi calcat in picioare, facut pres – este si a exprima o coerenta in gandire si acitune. Inseamna nu doar a sta batos, inseamna a sta drept in slujirea unor principii. Daca ne simtim inferiori este pentru ca am pierdut legatura cu valorile fondatoare ale statului roman, cu visurile unui Cuza, a unui Kogalniceanu, cu temelia statului roman, cu istoria noastra fondatoare. Nu degeaba ne spunea Regele Mihai, in discursul din Parlament ca “Cele mai importante lucruri de dobândit, dupa libertate si democratie sunt identitatea si demnitatea.” Poate ca, in lipsa conturarii unei identitati, este dificil sa ne manifestam demnitatea in acelasi mod in care o fac europenii.
Integritate inseamna nu doar sa nu fii personal prins cu mana infipta adanc,pana la cot, in buzunarul statului. Inseamna sa nu iti tragi reputatia personala sau promovarea dintr-un context de coruptie sau nepotism– un standard pe care o buna parte din politicienii de azi l-ar pica cu brio. Inseamna sa nu fi fost macar banuit vreodata, cu probe care macar sa treaca asa numitul “laughing test” (adica – razi instinctiv prima data cand le auzi sau nu?) ,inseaemna ca ai beneficiat personal de banul statului. Inseamna si sa nu accepti pe langa tine hotia sau conflictul de interese. Inseamna sa nu spui ca vei desfiinta Agentia Nationala de Integritate, ca e inutila si sa pastrezi macar aparenta sociala ca te alaturi luptei anti-coruptie, chiar daca toata lumea intelege ca “exista standarde diferite intre tarile uniunii” (citeste un anume grad de hotie nu poate fi oprit in Balcani). Integritatea pentru BERD, de pilda, inseamna un cod de 320 de pagini de ce poti si ce nu poti face. Inseamna ca pana la a doua spita nu mai poti fi angajat din familie, daca cineva deja lucreaza pentru BERD, inseamna o reglementare a conflictelor de interese pana la prescrierea interdictiei de a vorbi undeva si a fi remunerat.
La noi, integritatea e mai degraba o notiune care tine de un individ si mai putin de raportarea lui la societate si la politica. Integru este cel care, in linii mari, nu isi schimba principiile, care militeaza onest si cinstit pentru anumite valori, adeseori nationale – culturale, de pilda – chiar cel care paraseste anumite contexte favorabile pentru apararea unor idei. Stiu ce inseamna ciocnirea dintre cele doua ipostaze ale “integritatii” pentru ca am incercat sa traduc manualul BERD si sa il propun, in AVAS, ca supliment al contractului colectiv de munca. Mi-am dat seama atunci, chiar din discutii cu putinii binevoitori care nu ma vedeau ca un omulet verde aterizat de pe planeta Marte care vorbea de integritate si criteria de transparenta si acel “accountability” care este imposibil de tradus exact in limba romana, in sensurile juridice, etice, de obligativitate a rezultatului, de alcatuire clara a unui proiect si de tragerea unor concluzii in urma analizei finale, analize care merg pana la decapitarea managerului de proiect care a esuat intr-un context si a politicianului care nu si-a indeplinit un mandat.
Cand vorbim de democratie, romanul in general intelege ca poate sa faca ce vrea el, ca nu mai e dictatura, deci nu mai ii impune nimeni nimic. Identifica, foarte corect, la fel cu europeanul ca democratie inseamna libertatea de expresie si dreptul de vot. Da din colt in colt daca ii spui ca democratie inseamna obligatoriu si suprematia parlamentului (“niste hoti, dom’le, ar trebui spanzurati toti”), ca inseamna si libertatea si chiar obligativitatea asocierii (“Cine? Pletosii din societatea civila? Pai astia sunt niste lipitori mai periculoase decat politicienii” sau “ Eu sa merg la miting? Nu mai tine dom’le, cu astea, sunt fumate”). Sunt convins ca 9 romani din 10 nu ar include protectia minoritatilor in conceptul de democratie, desi este un concept fundamental. Intoleranta este opusul democratiei, iar tirania majoritatii nu este sustinuta. Cu alte cuvinte, un deputat al majoritatii care, dupa castigarea cu 60% imi spunea in pauza unei emisiuni TV “e, acum a venit randul nostru sa facem ce vrem 4 ani” pur si simplu nu intelge ce este dansa democratia. De asemenea, cei care nu fac diferenta intre opinii si opinent, cei care sar la jugulara cuiva doar pentru ca are o alta parere sunt si ei defecti de democratie. Democratie inseamna si sa pricepi ca diversitatea de opinii este de incurajat si ajuta o dezbatere sanatoasa si , mai mult chiar, conduce la un rezultat mai bun decat daca am fi cu totii clonati cu cipuri identice, introduse in creier la nastere – sau daca vreti trecuti prin educatia comunista, care e aproape echivalenta.
In Europa, democratia se manifesta in multe alte moduri subtile, inexistente la noi.In parlamentul britanic, de pilda, se manifesta prin intrebarile punctuale adresate premierului, chemat la ordin in fiecare saptamana. Ca e vorba de o babuta dintr-un mic orasel Scotia care nu are pensie (si e pomenita pe nume, care reprezentare concreta a unei clase sociale), de cate un militar care a murit la datorie, de un functionar al unui minister care nu se comporta etic, intrebarile sunt tintite si cad capete. Functia de reprezentare democratica este astfel indeplinita – cand ati auzit ultima data despre durerea lui Gheorghe Bumbu explicata de la tribuna Parlamentului, intr-o problema cat se poate de concreta, intr-o intrebare adresata Guvernului? Parlamentul este institutia care si-a castigat in sute de ani locul in societate – incat poate inclusiv sa ii tranteasca usa in nas, ritualic, an de an, trimisului reginei. Democratia mai inseamna si implicare – un milion de oameni au protestat la Londra pentru interzicerea vanatului vulpilor cu gonaci. Spre comparatie, 700 de oameni au protestat atunci cand salariile au fost taiate cu 25%. Democratia – puterea poporului – se mai manifesta si prin puternica societate civila. Guvernul nu prea apuca sa spuna ceva, pana cifrele sunt verificate si paraverificate pentru consistenta, corectitudine, surse si implicatii. In Romania, cat am stat la Palatul Victoria patru ani nu exista zi data de la Dumnezeu in care sa nu spuna vreun ministru vreo statistica gogonata – dar fiindca democratia nu se manifesta si prin auto-organizarea in ONG-uri (ONG-uri care sunt uneori la noi sugative ale unor fonduri externe), societatea sufera in ansamblu ei. Iar politicienii pot sa scape cu foarte multe miniciuni spuse public.
Domnia legii in Romania inseamna in general un principiu reductionist la textul legal. “ In conformitate cu OUG, va rugam conformati-va”. Adica, un fel de “asta e legea, buna, rea, trebuie respectata”. Ce conteaza ca legea respectiva este fabricata mai prost decat un carnat care contine in loc de carne de porc carne de cal, ce conteaza ca exista numeroase sistuatii de legi necorelate, ce conteaza ca Monitorul Oficial al Romaniei scotea 600 de numere la inceputul anilor ’90, iar azi scoate peste 2.600 intr-un an? Ce conteaza ca nu au fost consultati beneficiarii, pas absolut obligatoriu in Europa – ca nu s-a trecut de la faza de white paper, green paper, draft legislation si apoi legiferarea efectiva, cu dezbateri de saptamani in Parlament. Ce conteaza ca Guvernul nu legifereaza si punct in anumite tari, cum se intampla la noi? La final- domnia legii mai inseamna si respectul fata de judecatori, inclusiv prin recursul cu bun simt la instrumentele amanarii; exista si tari in care exista o infractiune de sfidare a curtii sau obstructionare a parcursului legal care te poate baga la parnaie chiar mai rapid decat chestiunea de fond. Aviz amatorilor cu dosare pe rol – ii aveti contabilizati aici pe Hotnews.
Domnia legii in Europa inseamna ca cineva nu doar a fabricat o lege, dar a prevenit pe cei care vor “suporta” consecintele ei, i-a informat din timp, le-a dat un timp rezonabil (de obicei 6 luni) pentru a se pune la punct cu schimbarea. In plus, inseamna ca implementarea legislatiei este facuta ca la carte – cu functionari bagati in training, cu pliante de informare, cu consultarea beneficiarilor si cu modificari operate la timp daca sunt greseli sistemice in perioada de pilot.
Separatia puterilor in stat inseamna ca atunci cand un premier se duce in Parlament o face cu o reverenta si cu politete, nu merge sa faca el ordine pe acolo. Separatia puterilor in stat inseamna ca nu se baga guvernul sa legifereze sau parlamentul sa impiedice puterea executive sau judecatoreasca. Inseamna separatia completa a justitiei de legislativ. La noi, Senatul o aproba pe mandra doamna Corina Dumitrescu (desigur, pentru a reprezenta societatea civila) in Consiliul Superior al Magistraturii, dupa ce ne trage cateva minciuni ce au strabatut America de la vest la est. Stiu straini care sunt efectiv nauciti cand le spui ca exista posibilitate de legiferare de urgenta, direct de la guvern. Separatia puterilor in stat mai presupune si verificarea reciproca a puterilor, nu doar separatia lor – carevasazica nu poti suspenda de pilda Cutea Constitutionala cand vrea muschiul tau nui ii poti dilua atributiile, lucrul acesta nu l-a reusit nici Franklin D. Roosevelt, cel care a castigat de patru ori alegerile in SUA. Mai inseamna si ca tu, bizon mioritic parlamentar, daca ai o hotarare in instanta (si chiar inainte, daca esti intr-o situatie etica delicata) este preferabil sa iti dai demisia si sa te supui- nu sa pui tot felul de comisii parlamentare sa iti dea interpretari si dispense, sa puna bête in roate sistemului judiciar.
Iata de ce, atunci cand Titus Corlatean ne spune despre Schengen ca “Da, trebuie sa ne batem, dar trebuie sa o facem cu demnitate, nu stand si asteptand cu mana intinsa” (sau „cu capul plecat” cum spune ministrul Mircea Dusa), trebuie sa avem in vedere posibilitatea unor intelesuri diferite, in doua contexte culturale, chiar atunci cand operam cu acelasi cuvant. Ca o paranteza, chiar si notiunea de „mana intinsa” spusa de un roman, fie el si un oficial, invita un cliseu cultural european, vizavi de anumiti conationali ai nostri, care incearca si ei cum pot sa isi asigure o viata mai buna, in Europa. Asadar, subtilitatea distinctiilor culturale care se ascunde in spatele aceluiasi cuvant nu ar trebui sa ii scape taman Ministrului de Externe, adica cel care ar trebui sa fie , nu e asa, un fin cunoscator al realitatilor europene, prin insasi meseria de baza, cea de diplomat. La o scara mai larga, intrebarea cheie este pana la urma simpla: in Romania, avem sau nu avem, la 7 ani de la integrarea in UE, demnitate, integritate, democratie, domnia legii, separatia puterilor in stat, in intelesul lor european?