Razvan Orasanu
Blog Personal Răzvan Orăşanu. © 2018 Răzvan Orăşanu. Designed By Triveo Media

Disolutia statului roman

Când am vorbit în faţa unui auditoriu discret în urmă cu câteva luni, am adus în discuţie posibilitatea ca temelia statului român să fie aproape de disoluţie. După o ascultare politicoasă, au izbucnit contrele şi au durat mai bine de trei ore – cum dom’le, nu se poate. Deşi unii au înţeles, alţii au sărit pe definiţii „cum defineşti statul” – de parcă definiţiile ne opreau pe loc. Se ştie că o definiţie unanim acceptată a statului nu a fost găsită. Convenţia de la Montevideo spune că e „un spaţiu cu următoarele caracteristici o populaţie permanentă, un teritoriu definit şi un guvern care e capabil să menţină controlul efectiv asupra unui teritoriu statal şi să aibă relaţii internaţionale cu alte state”. Max Weber spune că e o „construcţie politică obligatorie care are un guvern centralizat care deţine monopolul asupra folosirii legitime a forţei pe un teritoriu oarecare.” Legea internaţională bazată pe principiile ce au urmat Păcii de la Westphalia (1648) spune despre existenţa unei suveranităţi interne asupra teritoriului şi despre excluderea influenţelor externe.
Să luăm populaţia permanentă. Fuga din România a aproape 3 milioane de români cu slabe şanse de reîntoarcere a făcut ravagii mai mari pe termen lung, în opinia mea, decât orice război. Pentru comparaţie, primul război mondial a însemnat pierderea a sub 1 milion de oameni (după unele izvoare) pentru România, deci este ca şi cum am fi avut în ultimul sfert de veac trei astfel de războaie. Legătura celor 3 milioane plecaţi cu ţara nu este o prioritate pentru nimeni – cetăţeanul digital este şi va rămâne o invenţie estoniană, noi trebuie să îi târâm pe respectivii neapărat după ștampile şi hârţoage, cu orice ocazie, să îşi amintească de ce au plecat.
Să luăm „spaţiul” sau „teritoriul statal”. Singura dată după Revoluţie, când România a câştigat teritoriu sau, mai precis, şi-a apărat în faţa Curţii Europene de Justiţie în 2009 dreptul la platforma continentală, 9.700 de km pătraţi cu 12 milioane de tone de petrol estimaţi. În rest, pierdem kilometri din România aproape anual. Pierdem când se amână de la an la an proiectele de îndiguire de la Marea Neagră şi apoi se rupe din ţărm tot mai mult, pierdem când nu reacţionăm mai energic la planuri de tipul Canalului Bâstroe care ne pun în pericol multe zone din Delta Dunării.
Nu mai vorbesc de capacitatea statală de a apăra acest teritoriu în aer, cele 12 avioane F-16 la mâna a doua sunt momentan tot ce avem pe lângă MIG-urile care se înfig din când în când în pământ. Pe apă, avem două fregate britanice pentru care a fost o investigaţie la Oficiul pentru Fraude Grave, de la Londra (s-a uitat de offsetul de 100 de milioane de peste 10 ani). Pe uscat, avem contractul EADS (700 de milioane de euro) de securizare a frontierelor, analizat de DNA, însă nu suntem în Schengen. Capacitatea unui guvern, a oricărui guvern, nu doar a Guvernului Grindeanu, de a menţine controlul efectiv asupra teritoriului rămâne de discutat. Există zone din România, chiar zone din Bucureşti care sunt de neatins pentru poliţişti obişnuiţi în miez de noapte. Sunt locuri în ţară în care confruntările cu săbii ninja au devenit obişnuinţă. Dincolo de controlul fizic, vorbim şi de controlul fiscal, capacitatea de a menţine structura statală, în condiţiile în care anul trecut se pare că am avut una dintre cele mai mici încasări la buget din ultimii ani – sub 30% din PIB, iar şeful fiscului tocmai şi-a dat demisia (a devenit un eveniment anual). Putem vorbi şi de controlul juridic, dar despre noul CSM (prima măsură propusă a fost interzicerea accesului presei şi a transmisiunilor live ale şedinţelor) şi demolarea DNA au vorbit alţii suficient.
Relaţiile internaţionale vor fi conduse, pe de altă parte, de energicul bunic Theodor Meleșcanu, la 75 de ani de rodnică activitate. Omul a intrat în Ministerul de Externe în 1966 şi după luptele cu imperialiştii şi trimiterea la post la Geneva (parţial suprapus cu „stagiul” patriarhului) a desfăşurat o activitate multilateral dezvoltată politico-diplomatică şi de securitate naţională (SIE). Ministerul de Externe este de altfel de mulţi ani într-o criză din ce în ce mai profundă de idei, personal, „familii”, ca să nu mai vorbesc de episoade penibile gen băi în jacuzzi şi pierdere de informaţii electronice. În plus, tocmai ce am lăsat SRI-ul fără prim adjunct, adică fără conducere operativă – să vedem finalul acestei poveşti.
Poate cu definiţia lui Weber avem mai mult succes? Construcţia politică implică temei constituţional, însă politrucii au devenit majoritari (sau au fost mereu majoritari) şi în această instituţie de temelie, ca să nu mai vorbesc de Avocatul Poporului că ne apucă durerea de cap. România se gândeşte în următoarele zile – în principiu – dacă e neconstituţional ca un condamnat penal să aibă acces la o funcţie în guvern, guvern care gestionează undeva spre 235 de miliarde de lei în 2017. Temeiul constituţional este dublat şi el de instituţii fundamentale de drept. România tocmai se gândeşte la legea amnistiei şi graţierii.
Cât despre folosirea legitimă a forţei, de pildă la manifestaţiile de la Pungești, am dubii. La excluderea influenţelor străine putem pur şi simplu să nu mai spun nimic, pentru că mi se pare că evidența are şi ea strigătul ei. Disoluţia se observă şi în viaţa de zi cu zi, în vrajba romanilor contra altor romani, în clivajele sociale, în lipsa de solidaritate şi empatie cu celălalt, cu minorităţile, cu vecinii, dar şi în colapsul unor sisteme statale – educaţie, sănătate şi parţial apărare. E cazul să ne oprim până nu e prea târziu, până nu devenim cu toţii mic dejun pe o farfurie din est.

17 ian.2017

 

Lasa un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Created with Snap