Doua masuri arbitrare luate de guvern, care pot afecta piata bancara in 2014
1. Plafonarea comisioanelor interbancare
Ultimele date publicate de Banca Naţională a României, validate şi agregate doar la nivel de 1 septembrie anul 2013, ne arată că au fost emise 42,06 de miloane de carduri în România postdecembristă. Dintre acestea, doar 14,14 milioane sunt încă active în prezent (evident, sunt consumatori cu mai mult de un card, deci asta nu înseamnă nici măcar 14,14 milioane români. Asupra tranzacţiilor efectuate cu aceste carduri se aplică celebrele comisioane interbancare percepute la plăţile cu carduri, atunci când românii folosesc unul dintre cele 127.000 de terminale POS.
Și totuşi, care este procesul „din spate“ în momentul în care „plăteşti“ cu cardul într-un magazin? E nevoie de cinci „părţi“ care să colaboreze pentru ca tranzacţia ta să fie fără probleme – o companie de carduri (gen Visa şi Mastercard), banca „ta“, banca „magazinului“, plus un operator „invizibil“ din spate, care se ocupă ca aceste milioane de regularizări şi procesări, plus milioane de transferuri bancare să funcţioneze, ca sistem, ireproşabil. A cincea parte este chiar consumatorul, cel care pleacă din magazin cu produsul dorit fără să-şi bată capul cu întregul sistem – dar el nu plăteşte direct pentru acest sistem.
Care e problema principală într-un astfel de sistem?
Cine achită nota de plată pentru acele terminale, pentru tot sistemul bancar, pentru plimbarea acestor bani de colo colo. În general, comisioanele sunt suportate de comercianţi, pentru tranzacţiile la POS. Costul întregului sistem se „împarte“ pe fiecare card, pe fiecare tranzacţie. Cum însă în România numărul de POS-uri este limitat şi alternativa cash e preferată de foarte mulţi oameni, intenţia statului ar trebui să fie aceea de a susţine sistemul bancar, sistem care îi aduce şi mai multe taxe şi impozite. Însă scăderea comisioanelor poate conduce la scoaterea anumitor tipuri de carduri şi la costuri suplimentare pentru oamenii care folosesc cardurile existente deja pe piaţă, în condiţiile în care plăţile de la comercianţi se micşorează.
De aici, intenţia Uniunii Europene (pentru că de acolo vine ideea plafonării comisioanelor interbancare) că am putea aplica, otova, aceeaşi rată şi în România, şi Marea Britanie, şi în Spania, şi în Italia, este una fundamental ilogică. O plafonare în economie conduce întotdeauna la distorsiuni importante (că e vorba de plafonarea preţurilor, plafonarea unei rate de schimb faţă de o valută forte, sau plafonarea dobânzilor); la fel va fi şi cu această plafonare, mai ales că nu este propus un calendar gradual, ci o ordonanţă de urgenţă care ar trebui să reglementeze schimbarea, în stil mioritic, peste noapte. Ba mai mult, România vrea să nici nu „beneficieze“ de cele 22 de luni de care ar putea beneficia pentru alinierea legislaţiei, noi ne grăbim să fim primii care operăm modificarea. Este un pas greşit.
În Spania, un experiment local a demonstrat că o înjumătăţire a comisioanelor între 2006 şi 2010 a condus la costuri mai mari pentru consumatorii care folosesc cardul – două miliarde de euro în plus, dar acolo populaţia e mai numeroasă. Băncile îşi scot „pârleala“ de la consumatori; dacă le este limitat procentajul aplicat comercianţilor, nu veţi vedea o bancă să umble prin propriile buzunare pentru mărunţiş pentru fiecare tranzacţie cu cele 14,14 milioane de carduri.
II. Interzicerea plăţilor cash
Economiştii de pretutindeni spun că o funcţie principală a monedei este aceea de a fi stoc de valoare şi obiect de tranzacţie. A interzice brusc, la fel ca în primul caz, plăţile cash care depăşesc 10.000 de lei înseamnă a transfera către economia neagră o serie de tranzacţii imobiliare, financiare, de împrumut sau de alte tipuri care, în momentul de faţă, se desfăşoară legal, fără nicio problemă. Intenţia de a transfera mai multe tranzacţii în zona impozitată şi bancarizată – lucru urmărit prin această propunere de politică publică – este total subminată de formularea aceastei propuneri, în fapt.
În loc să încurajezi în vremea crizei tranzacţiile şi rotirea banilor în economie (o măsură care poate revigora considerabil anumite sectoare economice), a interzice plăţile cash înseamnă, de fapt, a îi pune în situaţii imposibile pe întreprinzătorii ce doresc să achiziţioneze teren sau să împrumute sume mai mari de bani. Întrucât băncile nu mai dau credite, întreaga economie semiformală, bazată pe împrumuturi în familie, pe mici cooperative de credit, pe casele de ajutor reciproc, care funcţionează toate într-un sistem bazat, în primul rând, pe cash şi încredere, ar fi încetinită (iar cei care ar mai opera în ea ar trece în ilegalitate).
Avem soluţii?
Schimbarea fundamentală a comportamentului oamenilor nu se poate face decât cu un plan coerent, un plan care susţine, de fapt, cardul bancar şi folosirea lui (inclusiv de către pensionari), adaptarea oamenilor la plăţile moderne, eliminarea unor bariere birocratice şi extinderea sistemelor de plată cu cardul, sisteme destul de reduse ca număr în prezent. Un plan naţional, care ar avea în vedere reducerea folosirii cashului, ar trebui, în acelaşi timp, să se preocupe de terminalele POS şi existenţa lor, inclusiv pentru plata serviciilor comunale sau de stat, ar trebui să încurajeze şi nu să submineze folosirea pe scară largă a sistemului bancar. De asemenea, ar trebui gândită o educaţie financiară la nivel naţional într-un parteneriat atent selectat, probabil al Guvernului, Ministerului Finanţelor, Băncii Naţionale, în asociere cu Asociaţia Română a Băncilor.
Atentie!