Razvan Orasanu
Blog Personal Răzvan Orăşanu. © 2018 Răzvan Orăşanu. Designed By Triveo Media

Nu cred în România descrisă de politicieni

România nu este în clocot electoral, mămăliga nu explodează, suprizele sunt puţin probabil să apară, demonstrațiile cu atât mai puțin. Ca atare, ne îndreptăm cu paşi agale, somnambuli, cu doar câteva sloganuri memorate şi două-trei pliante sau reclame citite spre a alege din nou, va deveni clar pe 12 decembrie ce anume. Mai mult de jumătate dintre alegători vor alege altă activitate în afară de a vota, conform tuturor previziunilor. Între timp, aparent fără legătură, planeta şi-a ales drept cuvânt definitoriu pentru 2016 noţiunea de cultură politică ce ignora realitatea, un fel de lume politică ce foloseşte emoţia şi nu adevărul sau faptele pe post de ax central (post-truth politics). Lipsa de implicare, pe de o parte, şi lipsa de adevăr, pe de altă parte, sunt cele două ingrediente care risca să demoleze definitiv democraţia, nu doar în România, ci în lume.
Cum este în imaginaţia politicienilor, de fapt, România? Ştiţi, acea Românie de la talpa ţării, realitatea cotidiană pe care o ştim cu toţii. Acele zone din România în care nu există nici măcar o singură librărie (cazul Alexandriei, capitala judeţului Teleorman). Îl puteţi întreba pe dl Dragnea de la PSD de ce. Acea Românie cu localităţi cu nume ciudat, gen Ohaba Lungă (o puteţi întreba pe dna Gorghiu de la PNL unde e, că vrea să reprezinte aria geografică ce conţine localitatea prin care nu a călcat vreodată). Acea Românie în care nu avem autostrăzi sau avem 52 de kilometri făcuţi între niciunde şi nicăieri care costă 1,4 miliarde de euro (vă poate explica de ce Clotilde Armand).
România este pentru PSD o ţară în care nu îndrăzneşti să crezi (de unde sloganul Îndrăzneşte să crezi în România!). Paradoxal şi inexplicabil, sintagma a fost preluată şi de PNL, care i-a mai adăugat o “coadă” Îndrăzneşte să crezi în România condusă de oameni cinstiţi. Mesajul subliminal este la fel de clar: până acuma România nu a fost condusă de oameni cinstiţi dacă vorbim doar de alde Fenechiu, Chiuariu, Rușanu şi Vlasov. Dacă e vorba de listele electorale, listele electorale ale PSD-ului sunt deschise de un condamnat penal care a administrat un judeţ care are distincţia unică de a conține cea mai săracă localitate din ţară. O altă puzderie de cercetaţi penali sunt în conținutul lor. Dacă vorbim de PNL, România potenţial condusă de oamenii cinstiţi se traduce în listele de Maramureş, de pildă, prin mama lui Cătălin Cherecheș, primarul de la puşcărie care apare în afişele electorale şi prin inegalabila şi preacinstita Anca Boagiu, surghiunită de pe listele bucureştene. Dacă vorbim de USR, sloganul “În sfârşit ai cu cine!” vrea să simbolizeze că până acum, 27 de ani, nu am avut deloc cu cine. Oricât e de proastă opinia mea despre clasa politică, este o exagerare masivă – au fost şi oameni ok, au fost şi niscaiva oameni cinstiţi în politică – ei nu au făcut însă niciodată majoritate nici în interiorul partidelor, nici în afara lor, pentru a putea face o schimbare reală. Pentru PRU-ul lui Sebastian Ghiţă , sloganul este “bunăstare, nu dosare”, deci se presupune că până acum România nu a avut parte de bunăstare (ciudat, contractele IT de la stat au fost grase de tot), însă a avut parte de dosare. PMP – “Lupt pentru România” denotă că suntem sub atac, sub ameninţare. Altfel de ce am pune mâna pe altceva decât furci şi topoare cu care să “analizăm” prestaţia de 10 ani a lui Traian Băsescu? UDMR-ul face şi el nota distinctivă, promiţând să “apere” Transilvania de Bucureşti, probabil şi de transferurile bugetare nete către această regiune. Ideea subliminală este că Bucureştiul atacă Transilvania. Dacă punem cap la cap electoratul care va vota pentru asemenea sloganuri, ce portret naţional am putea contura înainte de schimbările propuse prin sloganurile electorale? Portretul emoțional, dar fals e următorul: o ţară neîncrezătoare, necinstită, sub amenințare, unde “nu ai cu cine”, unde se fac prea multe dosare şi nu se ajunge şi la bunăstare.
Temele de campanie ar fi trebuit să fie mai aşezate şi mai adevărate: ce fel de educaţie ne dorim pentru copii noştri în România anului 2020, reprezentanţii câtor generaţii vor mai muri în spitale cu infecţii greu tratabile, cât timp vom mai putea susţine sistemul de pensii, când vom reforma administrația. Sau cum facem domnule Dragnea să nu mai avem zero librării la Alexandria şi să ridicăm nivelul de alfabetizare şi cultură? Cum facem să nu mai avem jumătate din populaţie aproape fără apă curentă la toaletă şi peste jumătate din populaţie fără măcar o carte citită anul trecut? Cum facem doamna Clotilde să avem autostrăzi pe care să nu mai dăm miliarde – inclusiv consultanţă? Cum facem doamna Gorghiu sa nu mai avem jaf în spitale precum la “Malaxa”?
România a intrat într-o zonă post emoţională, desprinsă de adevăr, în care mesajele nu se adresează intelectului, ci burţii (mici de 1 decembrie şi alte asemenea) sau sentimentelor primare, în general de mândrie (“Mândrii că suntem romani! Redăm România românilor!”) sau ură (“Ieşi afară, fiinţă extraordinară!”) . Votantul obișnuit este convins, de pildă, la nivel emoţional ca “industria românească a fost distrusă” deşi realitatea cifrelor spune cu totul altceva – că Ceauşescu nu ar fi visat niciodată să aibă industria şi exportul României de azi. O altă realitate fabricată este că avem dorinţa de a “ajunge din urmă Europa”, când trebuie să ne redescoperim vocaţia creatoare, ca neam stăpân pe propriul destin, de neam care învaţă de la alţii dar îşi croieşte altă soartă, propria soartă. Printre plăsmuirile acestea emoţionale, ne conturăm viitorul. România arată cu totul altfel decât o descriu politicienii şi consultanţii de marketing în campaniile electorale.

08 dec.2016

 

Lasa un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Created with Snap