Povestea unui semafor obişnuit de pe bulevardul Dacia

Nu ştiu alţii cum sunt, însă eu am încercat să îmi cresc copilul de mic bilingv, vorbindu-i destul de multă engleză. Deci pentru aproape 4 ani cât are copilul eu am fost Daddy, cel puţin la mine în familie; eu şi nu un personaj cu mustaţă… Povestea aceasta este o poveste despre un şir de trei semafoare pe bulevardul Dacia care aparent nu au nimic neobişnuit. Şi totuşi au.

– Tata uite, trebuie să stăm la semafor, încercam să îi explic eu Sophiei, e roşu.
– De ce, daddy?
– Pentru că atunci când e roşu la semaforul pentru oameni trec maşinile şi noi trebuie să stăm pe loc şi când e verde trecem noi şi maşinile se opresc.
– Dar daddy, doamna cu băieţelul de ce nu se opreşte?
– Poate e grăbită, doamna a greşit.
– Dar uite că trece şi domnul.
– Lasă-l să treacă, a greşit şi el.
– Dar de ce nu trecem şi noi? Ar fi greşit?
– Pentru că riscăm să ne calce o maşină.
– Pe domnul şi pe doamna cu băieţelul îi calca maşina? Spuse cu uimire….
– Nu, dar există riscul să îi calce maşina….adică e un pericol să îi calce maşina

Copilul încearcă să proceseze toate lucrurile, părintele încearcă să îi explice, totuşi este absolut imposibil de înţeles. Din nou şi din nou, la fiecare semafor oamenii “greşesc” şi ţâşnesc înainte pe lângă noi, uneori cu copii după ei, noi ne oprim. Ca să fiu cinstit până la capăt, până să am copilul şi eu am “călcat” nenumărate semafoare în România.

Apoi mi-am amintit de o întâmplare de la un training de la Viena, din urmă cu nişte ani. Ora era aproape de 1 noaptea, un grup amestecat de amici austrieci şi est-europeni se întorceau de la o petrecere. Stânga, pustiu, nicio maşină, nicio adiere măcar, dreapta pustiu, Viena noaptea este precum cimitirul Bellu, chiar mai puţin animată. Mergem pe strada preţ de vreo 7-8 minute şi nu trece absolut nicio maşină. La un moment dat, grupul traversează, evident pe roşu, ce mai conta, ziceam noi. Bulgari, români, ucraineni, buluc înainte. Am realizat pe urmă că, tacticoşi, colegii noştri austrieci s-au oprit noaptea la 1 în fața semaforului roşu şi nu s-au mişcat un pas până nu s-a schimbat culoarea în convenţionalul verde. Chestiune de educaţie, de atitudine cetăţenească, de obicei? Nu au făcut-o demonstrativ, pur şi simplu aşa erau ei, “limitaţi”.

Reflectând suplimentar, am hotărât să o iau pe partea legală să încerc să îi explic altceva copilului din punct de vedere logic. Uite Sophia, Daddy îţi explică înainte să ieşim pe stradă. Avem reguli de circulaţie, nu poate circula cine pe unde vrea. Dacă semaforul este verde la maşini, pleacă maşinile şi atunci e roşu la oameni, dacă semaforul este verde pentru oameni, pot pleca oamenii şi atunci ştiu că maşinile se opresc. Copilul a dat din cap şi am crezut preţ de nişte minute că e clar. Am mai adăugat argumentaţia familiară – anume că dacă un poliţist te vede trecând pe roşu, îţi dă amendă.

Ajungem la semafor, stăm la roşu (alţii trec într-o veselie, din nou “doamna a greşit”), pornim cu Sophia şi trotineta Sophiei pe culoarea verde, când colo o maşină era cât pe aici să ne calce pe amândoi pentru că făcuse curba într-o viteză mult prea mare. S-a oprit scrâşnind din roţi, cuvintele adresate de un părinte speriat şi furios şoferului fiind de nereprodus într-un articol civilizat, republican. Ajunşi pe trotuarul celălalt, în fine, “domnul cu maşina a greşit, nu a văzut semaforul”. Păi şi nu era mai bine să plecăm pe culoarea roşie, când au plecat şi ceilalţi de lângă noi? Întreabă, perspicace, copilul. Nu, răspund. E evident chiar şi pentru un copil de 4 ani – am explicat că ne calcă maşina pe roşu, ori maşina era cât pe aici să ne calce pe verde. Regulă, carevasăzică, nu e clară.

La întoarcerea de la grădiniţă, acelaşi semafor, de această dată în sens invers. Două doamne şi un domn pornesc pe roşu, copilul se întreabă dacă va veni un poliţist să le dea amendă. Văd în ochii ei că efectiv aşteaptă, să vadă efectele transgresiunii celorlalţi, după ce am venit cu explicaţia cu poliţistul. Chiar aşteaptă probabil de după copacul de dincolo de drum să apară un poliţist şi să scrie în carnetul cu amenzi, cum a văzut ea altădată un motociclist amendat mai încolo pe bulevard pentru viteză. Îi spun că poliţiştii doar vin din când în când. Bine, şi când vor veni, mă întreabă copilul insistent. Sau de ce nu îi chemăm noi? E greu de spus, îmi spun în gând – poliţiştii aproape nu vin niciodată în România. Iar când vin, uneori mai iau spagă, chiar dacă poate mai rar ca înainte, iar la noi în familie nimeni nu dă şpagă. Sunt conştient că educ astfel pentru viitor un copil care “nu se descurcă”.

În altă zi, am fost claxonaţi violent de un SUV “Haideţi, dom’le mai repede”, ne-a aruncat ţâfnos un domn grăbit deşi era verde şi deşi copilul mergea încet cu trotineta pentru că se lovise la un genunchi în ziua anterioară pe trotuarul unde era o groapă. Replica mea la adresa şoferului nu poate fi, din nou, reprodusă, iar culoarea semaforului era verde când noi treceam. În altă zi nu a oprit nici măcar tramvaiul care traversa bulevardul Dacia, a trebuit să îmi iau pe sus copilul cu trotinetă cu tot pentru ultimul metru de asfalt, altminteri am fi fost măturaţi, vatmanul sună din sonerie, tot verde era. Poate aţi încercat şi voi, părinţi fiind, să explicaţi unui copil graba celorlalţi – copilul uluit nu înţelege mare lucru, altminteri nu e nimic de înţeles, graba noastră este un nonsens pe care copiii îl sesizează corect.

De când m-am gândit mai bine, nu mă pot opri să mă gândesc că de fapt România este formată majoritar din oameni care trec pe culoarea roşie fără să aibă multe consecinţe neplăcute, fie că e vorba de un semafor real sau unul metaforic. Spaga măruntă prin spitale, miniştrii care îşi obţin diplome fără a trece pe la unitatea de învăţământ, conducători îmbogăţiţi din instituţiile publice pe care le conduc, magistraţi care negociază sentinţele, “academicieni” fără cercetare, doar cu leafa grasă. Avem chiar şi un ministru al justiţiei care îşi începe prima zi de muncă prin a călca dubla linie continuă din faţa Palatului Victoria. Dar există şi români care sunt gata să îmbrâncească un tată cu o trotinetă în mână şi fetiţa lui de patru ani în timp ce încearcă să urce într-un autobuz cu o treaptă uriaşă.

Am putea spune chiar că e o minoritate din ce în ce mai mică formată din cei care aștepată să vină culoarea verde a semaforului înainte de a trece, regulamentar. Uneori sunt numiţi “fraieri” de majoritari, nişte “papă-lapte”. Şi mi-am amintit cum se încruntau britanicii în primele zile când am ajuns la Londra şi nesocoteam vreun semafor – mi-am revenit rapid şi la Londra nu calc niciodată pe roşu. Poate că noi ca ţară vom fi altfel doar atunci când vom învăţa să ne internalizam regulile, începând cu cele mai banale.

Fetiţa mea are aproape patru ani şi a învăţat într-un final (evident, dându-şi ochii peste cap). Offf Doamne, daddy, da, ok, stăăăăăm când e culoarea roşie şi porniiiiiim când e culoarea verde. A învăţat mecanic, mă tem – eu nu am avut argumente suficient de bune pentru a combate realitatea din jurul ei, cea în care lumea traversează pe roşu. Şi mă apăsă un oarecare sentiment de inadecvare, însă nu ştiu cum altfel aş fi putut proceda mai corect. Voi aveţi vreo altă soluţie?