Razvan Orasanu
Blog Personal Răzvan Orăşanu. © 2018 Răzvan Orăşanu. Designed By Triveo Media

Un sfert de secol cu Doi şi un Sfert (I)

Un blajin şi aparent inofensiv viceprimar al Capitalei, într-o emisiune TV, caracteriza „Doi şi un Sfert“, serviciul Ministerului de Interne, în esenţă, drept nişte profesionişti care îşi văd de treabă şi care sunt de folos cu diverse informaţii instituţiilor statului. Declaraţia respectivă se poate interpreta oricum, însă nu ca o mostră de obiectivitate şi de conexiune cu realul. Articolul de față se vrea un echilibrat remember al etapelor prin care a trecut această entitate, în folosul dezbaterii publice din prezent. Iar începând cu anul 2001 principala logică în care trebuie văzut acest serviciu secret este cea de „concurenţă“, a se citi uneori antiteză cu Serviciul Român de Informaţii (SRI), lipsa acestei chei fundamentale putând abate atenţia de la esenţial în ceea ce înseamnă o redesenare a ecuaţiei puterii în interiorul sistemului de siguranţă naţională. O astfel de redesenare este importantă nu doar prin efectele ei imediate, cât mai ales pentru că este una fără precedent de la Revoluţie. Nicicând după Revoluţie mecanismele interne ale unui serviciu secret nu au fost puse sub lupa DNA într-un mod atât de abrupt, nicicând o conducere nu a fost decapitată de DNA (după scandalul de la BNR care mai are încă reverberaţii).

O scurtă paranteză euroatlan­tică (a se citi flancul estic al NATO), înainte de a ne ocupa de Balada Mioriţa şi de-al nostru picior de plai, de-a noastră gură de rai. În contextul în care Turcia riscă o pivotare sau cel puţin un spirit de detentă faţă de Rusia, în contextul în care Bulgaria se opune unei forţe puternice atlantice la Marea Neagră, Transnistria declară intenţia de alipire la Rusia-mamă, Ucraina este încă fragilizată, sabotată şi coruptă, Ungaria are o cooperare făţişă cu Moscova, Departamentul de Stat se ocupă direct de corupţia din România, că ne convine sau nu, suntem principalul pilon al flancului estic al NATO, în prezent (cu tot ce înseamnă: parteneriatul strategic cu SUA, sistemul de apărare antirachetă, baza de la Kogălniceanu şi militarizarea Mării Negre). Ce înseamnă acest lucru? Că dacă prin 2004-2007 ambasadorii vestici priveau corupţia ca pe o supărătoare, dar tolerabilă, realitate cu care se confruntau multinaţionalele care îşi extindeau piaţa de desfacere, extrema fragilitate a Ucrainei în fața agresiunii ruse a arătat cu totul altceva: că uneori corupţia şi disfuncţionalitatea unor servicii de informaţii şi ale unor structuri de apărare internă pot avea catastrofale consecinţe în geopolitica lumii (vezi Crimeea preluată de Rusia fără un război propriu-zis, aproape fără vreo opoziţie organizată), consecinţe care merg până la disoluţia statală sau fragilitate extremă. Victoria Nuland spune aşa: „În Europa Centrală, azi, aş spune, ameninţările interne la adresa democraţiei şi a libertăţilor sunt la fel de supărătoare (ca ameninţările externe). În toată regiunea, două cancere-surori, respectiv reversibilitatea democratizării şi corupţia, ameninţă azi visul la care foarte mulţi au lucrat din 1989 încoace“. După care Nuland îi ia de guler pe liderii care, sub plapuma sistemului de securitate transatlantic, consideră că pot să împingă în față forţele naţionaliste („Mândru că sunt român“ pe stadioane cu 70.000 de oameni?), forţe care restrâng libertatea presei (a se vedea expulzările de jurnalişti de colo-colo sau transformarea unor foşti jurnalişti în politicieni), a unor structuri de putere care ocolesc Parlamentul (serviciul de care vorbim nu a fost niciodată şi nici până în ziua de azi nu este sub autoritatea, fie ea şi formală, a Parlamentului) sau care păzesc oficialii corupţi de consecinţele acţiunilor lor (şi aici ar fi un roman de scris). Una peste alta, reforma unor servicii de protecţie internă (că e vorba de anunţatele restructurări şi „recredibilizări“ din MAI, că e vorba de întărirea sistemelor de securitate şi de informaţii) înseamnă întărirea puterii unui stat NATO, întărire care, atenţie, trebuie să meargă mână în mână cu „întărirea controlului democratic“ (aş pune accentul pe această a doua parte a frazei, datorită trecutului nostru întunecat).

Dacă am pictat contextul internaţional, să o luăm metodic cu rădăcinile realităţii româneşti. Actul de semnare al entităţii botezate de-a lungul vremii Direcţia Specială de Informaţii, Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă, UM 0215 (de unde porecla ce s-a impus: „Doi şi un Sfert“) sau, mai nou, DIPI (prin renunţarea la sintagma „generală“ din denumirea „Direcţie Generală“ de mai sus) a fost gândit şi executat la 1 februarie 1990 de Gelu Voican Voiculescu, omul care s-a ocupat de înhumarea Ceaușeștilor, vicepremierul care s-a ocupat de controlul serviciilor secrete în Guvernul Roman până în iunie 1990 şi pe care îl regăsim și azi consilier guvernamental (tehnocrat, bănuiesc, că altfel nu s-ar putea, nu?) la Secretariatul de Stat care se ocupă cu problemele revoluţionarilor. Background-ul este cel de preluare de către MApN a Securităţii începând cu 2 ianuarie 1990. La 1.02.1990 nu existau alţi lucrători posibili decât cei din Departamentul Securităţii Statului al Municipiului Bucureşti, care au devenit nucleul embrionar al structurii. Vorbim de aproximativ 260 de lucrători de elită, conform analizelor lui Marius Oprea (236 conform lui Gelu Voican Voiculescu), cărora li s-au adăugat 450 de ofiţeri de contrainformaţii militare. Conform unui interviu pentru Jurnalul Naţional, Gelu Voican Voiculescu a declarat că „Departamentul Securităţii Statului a avut 8.474 de oameni, iar trupele de Securitate, comandate de generalul Ghiţă, erau de aproximativ 15.000. Unii erau împrăştiaţi şi a trebuit să facem ordine“.

12 sept.2016

 

Lasa un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Created with Snap